4 ani.

M-am gandit ca ar fi timpul pentru o postare personala, nu neaparat pentru ca asta se cerea ci pentru simplul fapt ca in fiecare an in data de 30 ianuarie simt ca trebuie sa refulez undeva sentimentele adunate. De ce in data asta? Pai treaba e simpla, pe 30 ianuarie una din cele mai sfinte persoane din viata mea a plecat, nu in tari straine ci la cer. In viata mea am doua persoane sfinte, parintii mei. Mama inca e cu mine si sper sa o tina Dumnezeu inca pe atat langa mine. Iar tata, tata a fost cel mai iubit barbat din viata mea. Omul care m-a invatat tot ce stiu acum, cel care m-a indrumat in viata spre lucruri pe care nici nu ma gandeam ca o sa le urmez. Datorita lui m-am indreptat spre o meserie tehnica, o meserie masculina si aspra. Da tata, peste cateva luni voi deveni ceea ce mereu m-ai visat. Un inginer. El nu ma veda niciodata medic cum visam eu ci inginer. Se pare ca imi prevestise de mica meseria. 

As avea atatea sa ii spun, sa ii spun ca a pierdut toti ani de facultate, toate crizele de nervi si stresul. A pierdut ca m-am schimbat, nu doar ca personalitate ci si fizic. 

M-a pierdut pe mine pe parcursul anilor, m-am transformat intr-o femeie puternica care a devenit stalpul casei. Intr-un fel ii multumesc pentru ca si plecarea lui a fost o lectie, una dura dar m-a transformat intr-un om mai puternic. Mi-a trezit latura dura, nu tocmai buna in unele situatii dar buna in majoritatea timpului.

Imi e dor de el cum nu mi-a fost dor de nimeni altcineva si uneori poate ma invinovatesc ca poate puteam sa il salvez dar acum cu timpul am devenit mai inteleapta si cred cu tarie ca totul se intampla cu un motiv si poate defapt cu siguranta el este intr-un loc mai bun.

Mi-e dor de tine taticule si sper ca in momentele cele mai grele sa fi langa mine sa ma veghezi.